La început, părea doar o schimbare neînsemnată. După ani întregi în care adormeau împreună, el i-a spus, într-o seară, că are nevoie să doarmă singur. Oboseala, stresul, nevoia de spațiu personal — toate păreau motive plauzibile. Ea a zâmbit forțat, a înțeles și i-a respectat dorința. Dar ceva nu-i dădea pace.
În fiecare noapte, ușa dormitorului lui rămânea încuiată. Se spunea că dormea prost, că avea nevoie de liniște totală, însă de dincolo se auzeau uneori sunete ciudate — un foșnet, o mișcare, o voce înăbușită. Curiozitatea și neliniștea au început s-o roadă.
După câteva zile, a decis să afle adevărul. Când el a plecat la serviciu, a intrat în cameră. Ceea ce a găsit acolo a lăsat-o fără cuvinte. Pe noptieră, un jurnal deschis. În paginile sale, el scria despre o luptă tăcută cu insomnia și anxietatea, despre nopțile nedormite, despre frica de a o trezi, de a o împovăra cu suferința lui. Nu era o aventură, nu era o trădare. Era durerea unui om care încerca să se ascundă, nu de ea, ci de propriile gânduri.
„Nu vreau să mă vezi așa, tremurând, treaz la trei dimineața, fără aer. Vreau să fiu puternic pentru tine, nu o povară”, scria el.
Lacrimile i-au umplut ochii. Ușa încuiată nu ascundea un secret rușinos, ci un suflet care suferea în tăcere. În acea clipă, a înțeles că iubirea adevărată nu înseamnă doar a împărți bucuriile, ci și a îndrăzni să deschizi ușa durerii celuilalt.
Seara, l-a privit în ochi și i-a spus simplu:
„Nu trebuie să dormi singur. Vom învăța să învingem nopțile împreună.”
