Am dat-o afară pe bunica de la nunta mea pentru că mi-a adus o pungă murdară cu nuci — două zile mai târziu a murit, iar când am deschis punga… am leșinat
Ziua nunții mele trebuia să fie cea mai frumoasă din viață. Totul era pregătit la perfecțiune — decorul, muzica, rochia, meniul. În agitația momentului, am vrut ca totul să arate impecabil, fără nicio „notă de provincialism”, cum am numit atunci gesturile simple ale celor dragi din satul copilăriei mele.
Bunica mea, care m-a crescut cât părinții erau plecați la muncă, a venit la nuntă cu o pungă veche de pânză, legată cu o sfoară, în care ținea ceva. Purta hainele ei simple și un zâmbet cald, dar obosit. Când s-a apropiat de mine, mi-a spus:
„Mamă, ți-am adus ceva din livada noastră, pentru noroc și binecuvântare.”
Am privit punga și am văzut că era murdară de pământ, iar înăuntru se zăreau nuci. În acel moment, rușinea și vanitatea mi-au întunecat mintea. Am reacționat dur și i-am spus, fără să gândesc:
„Bunico, nu poți veni cu așa ceva aici! Pleacă, te rog, ne faci de râs!”
Bunica a plecat încet, fără un cuvânt. A coborât scările, ținând punga aceea la piept. Nimeni nu a înțeles ce s-a întâmplat, iar eu mi-am continuat petrecerea ca și cum nimic nu ar fi fost.
Două zile mai târziu, am primit un telefon. Bunica murise în somn, liniștită, în casa ei din sat. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Am mers acasă, copleșită de regrete, iar pe masa din bucătărie am găsit punga cu nuci, cea pe care o aruncasem de la nuntă.
Am desfăcut-o tremurând. Înăuntru, printre nuci, era un bilet mic, scris cu mâna ei tremurată:
„Acestea sunt din primul copac pe care l-ai plantat tu, când erai mică. Să-ți amintească mereu de unde ai plecat și că bunătatea e mai importantă decât orice.”
Am leșinat pe loc. Când mi-am revenit, am plâns ore întregi, simțind cum tot ce crezusem că e important — aparențele, luxul, perfecțiunea — se destrăma în fața adevărului simplu: iubirea nu se măsoară în gesturi grandioase, ci în lucrurile mici, pline de suflet.
De atunci, păstrez punga cu nuci ca pe cea mai scumpă comoară. În fiecare an, în ziua nunții mele, aprind o lumânare și spun în gând:
„Iartă-mă, bunico. Am înțeles prea târziu.”
