Andreea Mantea a trăit un moment de intensitate emoțională greu de descris, o combinație de disperare, dragoste nemărginită și neputință – toate adunate într-o singură reacție: „Am înnebunit. Simțeam că am rămas fără aer!”.
Cuvintele ei exprimă perfect drama pe care o simte o mamă atunci când distanța, oricât de mică sau justificată, se transformă într-un munte de anxietate. Pentru Andreea, fiecare clipă în care era departe de fiul ei devenise un chin, o stare constantă de neliniște. De aici și decizia care poate părea extremă la prima vedere: montarea camerelor de supraveghere în casă, pentru a-și putea vedea copilul în timp real, oriunde s-ar fi aflat.
În spatele acestui gest se află o frică profund umană: teama de a rata ceva important din viața copilului tău, de a nu fi acolo când are nevoie de tine sau pur și simplu de a nu-l putea strânge în brațe la sfârșitul zilei. Pentru o mamă care și-a crescut copilul aproape exclusiv singură, cu un program încărcat și o viață expusă constant, astfel de decizii devin scuturi emoționale.
Momentul în care Andreea a realizat cât de mult suferă în lipsa fiului ei a fost, cel mai probabil, o revelație dureroasă. Când simți că nu mai ai aer doar pentru că nu-ți poți vedea copilul, știi că granița dintre iubire și durere s-a topit complet.
Camerele de supraveghere n-au fost despre control, ci despre liniștea sufletească a unei mame care își trăiește viața între două lumi: cea profesională, plină de responsabilități, și cea personală, în care singura constantă este fiul ei.
Poate că alții ar judeca o astfel de decizie, dar cine a cunoscut iubirea necondiționată dintre o mamă și copilul ei știe că nu există „prea mult” atunci când vine vorba de protecție, grijă și dor.
