Ce i-a cerut Ioana Popescu lui Serghei Mizil cu patru zile înainte să moară: „Nu știam că situația este atât de gravă”
Telefonul a sunat într-o zi aparent obișnuită. De la celălalt capăt al firului, vocea Ioanei Popescu părea calmă, echilibrată. Nimic nu trăda furtuna care, în tăcere, îi cuprinsese trupul. Era vocea unei femei care, deși fragilă în interior, reușea să-și păstreze eleganța și discreția în fața celor dragi.
Lui Serghei Mizil i-a cerut, simplu, un număr de telefon. O cerere banală, lipsită de dramatism, venită din partea unei persoane care părea că își vede în continuare de treburile cotidiene. Nu s-a plâns, nu a dat de înțeles că e pe marginea prăpastiei. Doar o rugăminte scurtă, într-un ton familiar, de parcă nimic nu era în neregulă.
Și totuși, patru zile mai târziu, vestea a căzut ca un trăsnet.
Serghei, ca mulți alții din cercul apropiat, a rămas uimit. „Nu știam că situația este atât de gravă”, avea să spună mai târziu, copleșit de gânduri și regrete. E dureros când cineva apropiat ție alege să nu arate cât de rău se simte, să nu îți spună cât de aproape este sfârșitul. Dar asta era Ioana — o femeie care a dus totul cu demnitate până la capăt. N-a vrut compasiune. N-a vrut panică. A vrut liniște.
Rugămintea aceea, aparent banală, capătă azi o greutate uriașă. Era, poate, o ultimă legătură pe care încerca să o restabilească. Poate o dorință de a închide un cerc, de a încheia o etapă. Sau poate doar un gest firesc, al unui om care încă spera că mai are timp.
În spatele unei conversații obișnuite s-a ascuns o luptă nevăzută. Iar după ce cortina a căzut, au rămas doar întrebările, tăcerea și durerea celor rămași în urmă.
