În noaptea în care Mădălina, o tânără de doar 29 de ani, a fost dusă de urgență la spital după naștere, soțul ei a fost chemat de medici pentru a semna un document extrem de important. Era o foaie simplă, dar cu un conținut care avea să schimbe totul. Sub presiunea timpului, a emoțiilor și a lipsei de informații clare, bărbatul a fost pus în fața unei alegeri imposibile.
Pe hârtie era scris, într-o formă standardizată, că familia – în speță soțul – nu își dă acordul pentru efectuarea unei histerectomii (îndepărtarea uterului), iar în schimb își asumă riscul decesului pacientei. Nu i s-au oferit prea multe explicații, doar câteva fraze seci, într-un limbaj medical, în timp ce în sufletul lui se dădea o luptă aprigă: să riște să nu o mai aibă pe Mădălina lângă el, sau să accepte o intervenție chirurgicală care i-ar fi schimbat radical viața de femeie?
Cu lacrimi în ochi și cu o avalanșă de gânduri, bărbatul a semnat. Ulterior avea să spună cu voce tremurândă: „N-am mai gândit! Puneți-vă în situația mea” – un strigăt de durere și neputință, dar și un apel la empatie. El nu era medic, nu știa implicațiile reale, nu înțelegea pe deplin urgența cazului. Tot ce voia era să își protejeze soția și să respecte ceea ce credea că își dorea ea.
În realitate, acel consimțământ nu era un act liber și informat, ci o semnătură dată în cea mai întunecată noapte a vieții sale. Încărcătura emoțională era copleșitoare, iar decizia – ireversibilă. Mădălina a murit câteva ore mai târziu.
După tragedie, rămâne întrebarea dureroasă: ce se întâmplă când pacienții sau familiile lor sunt puși să decidă sub presiune, fără informații complete și fără sprijin real? Cât din această „asumare” e cu adevărat voluntară? Și, mai ales, cine își asumă responsabilitatea atunci când viața unui om se stinge în astfel de condiții?
