Ultimele zile din viața lui Horia Moculescu au fost pline de emoție, fragilitate și iubire. Înconjurat de cei dragi, compozitorul și-a petrecut clipele de pe urmă într-un salon de spital, acolo unde lupta cu boala devenise tot mai grea. Trupul îi era slăbit, dar mintea și inima îi rămăseseră la fel de vii, pline de amintiri, muzică și dorința de a mai trăi puțin pentru cei pe care îi iubea.
Nidia Moculescu, fiica sa, i-a fost neclintit alături până în ultima clipă. Nu a părăsit spitalul, dormind adesea pe un scaun lângă patul lui, cu mâna strânsă în a lui. Pentru ea, tatăl nu era doar un nume mare al muzicii românești, ci omul care îi oferise înțelepciune, sprijin și iubire necondiționată. Martorii spun că între cei doi se simțea o legătură profundă — nu era nevoie de cuvinte; o privire, un gest, o lacrimă spuneau totul.
În ultimele zile, starea lui Horia Moculescu s-a agravat. Respira cu greutate, iar medicii făceau tot posibilul să-l stabilizeze. Cu toate acestea, el rămânea lucid și își dorea să-i liniștească pe cei din jur, încercând să glumească, așa cum o făcea întotdeauna. Își amintea de prieteni, de scenă, de vremurile în care sala îl aplauda minute în șir.
Nidia i-a fost sprijin sufletesc. În tăcerea din salon, ea îi vorbea despre momentele frumoase din viața lor, despre cântecele lui care vor rămâne veșnice. L-a ținut de mână până în ultima clipă, rugându-se necontenit pentru el. Când inima marelui compozitor a încetat să mai bată, ea era acolo, cu lacrimi în ochi, dar și cu o pace blândă în suflet — pentru că știa că și-a făcut datoria de fiică până la capăt.
Moartea lui Horia Moculescu nu a fost doar pierderea unui artist, ci sfârșitul unei povești de dragoste părintească și filiale, trăită cu intensitate și devotament. Nidia a promis că îi va păstra vie amintirea, iar muzica lui va continua să vindece suflete — așa cum, până la final, i-a mângâiat și lui durerea.
