Au trecut trei ani de când am decis să îmi refac viața, după un divorț dificil. Am întâlnit un bărbat care părea exact ce aveam nevoie: echilibrat, cald, atent atât cu mine, cât și cu fiica mea. Ea avea atunci 16 ani. Astăzi e o tânără adultă, de 19 ani – veselă, sigură pe ea, în plină transformare spre maturitate.
În ultimul timp, însă, simt o apăsare. O neliniște pe care nu o pot defini clar, dar care nu mă părăsește. Am început să observ detalii care, poate luate separat, nu par nimic ieșit din comun – o privire mai lungă, o atenție poate exagerată, o reacție ușor nepotrivită.
Poate sunt doar gândurile mele, poate sunt temeri cauzate de instinctul de mamă. Știu că fiica mea nu pare să fi observat nimic neobișnuit, și tocmai acest lucru mă face să fiu și mai atentă. Încep să mă întreb: exagerez? Sau subconștientul meu trage un semnal de alarmă?
Seara, când suntem toți în aceeași cameră, am senzația că există o tensiune subtilă. Nu una vizibilă, dar suficientă cât să nu mă pot relaxa. Noaptea trecută, i-am auzit vorbind în bucătărie. Nimic ciudat – râdeau, discutau – dar în mine s-a aprins iar acel sentiment de neclaritate, de întrebare.
Mi-e greu să vorbesc cu cineva despre asta. Nu am dovezi, doar senzații. Și totuși, nu pot ignora ceea ce simt. Pentru că, mai presus de toate, sunt mamă. Și instinctul de mamă e rareori greșit.
Nu vreau să acuz pe nimeni, dar simt nevoia să fiu vigilentă. Poate că totul e doar în mintea mea. Sau poate nu. Dar prefer să mă îndoiesc de mine decât să nu fiu atentă la ce contează cel mai mult: siguranța și bunăstarea fiicei mele.
