Se pare că, în ultimele zile din viața sa, doctorița Ștefania Szabo trecea printr-o perioadă extrem de dificilă, atât pe plan profesional, cât și personal. Deși din afară părea o femeie puternică, dedicată și mereu prezentă pentru pacienții săi, în realitate era epuizată fizic și psihic. Conform apropiaților, intenționa să renunțe la funcția de director medical, decizie pe care o lua cu greu, dar pe care o considera necesară pentru a-și proteja sănătatea.
Responsabilitățile pe care le purta pe umeri erau uriașe. Ca medic în linia întâi, dar și ca director medical, era nevoită să gestioneze zilnic cazuri complicate, să ia decizii rapide și să se confrunte cu birocrația și presiunile din sistemul sanitar. Zilele lungi de muncă, gărzi multiple și lipsa somnului i-au afectat profund echilibrul. În ultimele săptămâni, le-ar fi spus colegilor apropiați că se simte „la capătul puterilor” și că are nevoie de o pauză.
Renunțarea la funcție nu era un gest de slăbiciune, ci mai degrabă o încercare de salvare. Ea înțelesese că ritmul în care trăia devenise periculos. Dar, ca mulți alți medici dedicați, simțea că nu poate abandona spitalul și echipa sa. Avea un puternic simț al datoriei și credea că pacienții au nevoie de ea. De aceea, ezita să depună oficial cererea de demisie, deși în sufletul ei luase deja hotărârea de a se retrage pentru o vreme.
Sursele apropiate au vorbit despre o presiune internă constantă – termene, controale, lipsa de personal, decizii administrative dificile. În paralel, Ștefania Szabo continua să facă gărzi, să consulte, să opereze și să se ocupe de pacienți. Practic, trăia între birou, secție și sala de operație, fără timp pentru sine.
Această acumulare de stres și oboseală ar fi determinat-o să caute o soluție rapidă pentru odihnă, iar alegerea sa – aceea de a folosi un sedativ puternic – s-a dovedit fatală. Nu se poate ști dacă intenționa să își pună capăt zilelor sau dacă a fost un gest disperat de a dormi câteva ore fără griji. Cert este că, la momentul tragediei, era epuizată, confuză și copleșită de responsabilități.
Decizia de a renunța la funcție ar fi fost, probabil, o ultimă încercare de a-și salva liniștea sufletească. Din păcate, nu a mai apucat să o pună în practică. Cazul ei devine un simbol al unei realități dureroase din sistemul medical românesc: medici tineri, dedicați, care ard pe dinăuntru în tăcere, până când organismul și mintea cedează.
Moartea Ștefaniei Szabo nu este doar o pierdere tragică, ci și un avertisment. Ea arată cât de important este ca oamenii din sistemul sanitar să fie sprijiniți, ascultați și protejați — pentru că, înainte de a fi profesioniști, sunt oameni, cu limite și suferințe.
