Povestea Niculinei
După 47 de ani de căsnicie, soțul meu mi-a spus că vrea divorț și o viață de libertate. Când, șocată, l-am întrebat dacă vorbește serios, a zâmbit și a spus cu dispreț:
— Haide, Niculina! Nu poți spune că n-ai văzut asta venind. Știm amândoi că între noi nu mai e nimic. Nu vreau să-mi irosesc anii rămași stând posomorât. Vreau să trăiesc, să fiu liber și, cine știe… poate chiar să găsesc pe cineva. Pe cineva frumoasă, care să nu fie ca tine — o capră moartă. AȘA CĂ DA, DIVORȚEZ DE TINE.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vorbele lui au căzut ca niște pietre reci peste inima mea. Patruzeci și șapte de ani de sacrificii, de nopți nedormite lângă copiii bolnavi, de economii făcute din puținul pe care îl aveam, de bucurii și necazuri împărtășite, toate reduse la zero. Pentru el, eu nu mai eram decât o povară, o umbră a femeii de odinioară.
— După tot ce am trăit împreună… chiar așa vorbești cu mine? — am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Niculina, să fim serioși, a răspuns el ridicând din umeri. Ai devenit plictisitoare. Trăiești doar pentru gospodărie, pentru nepoți, pentru rutină. Eu vreau altceva. Nu mai vreau o viață ternă. Am dreptul să fiu fericit, nu crezi?
L-am privit și nu l-am mai recunoscut. Ochii lui nu mai aveau blândețea bărbatului care mă ținuse de mână când am născut, care dansase cu mine la nunta fetei noastre, care plânsese lângă sicriul părinților mei. Era altcineva, un străin.
M-am retras în camera mea și am plâns până târziu. Dar, în tăcerea aceea grea, mi-am amintit ceva: eu nu eram doar „soția lui”. Eram Niculina. O femeie care muncise o viață întreagă, care crescuse copii minunați, care știa să iubească și să se sacrifice. Și, mai ales, o femeie care nu merita umilință.
A doua zi, mi-am strâns părul, m-am uitat în oglindă și, pentru prima dată după mult timp, am văzut în privirea mea o forță pe care o crezusem pierdută.
— Vrei divorț? Bine, îl vei avea, i-am spus calm. Dar să știi ceva, Victor: eu nu sunt o „capră moartă”. Sunt femeia care te-a iubit, care te-a ridicat când erai la pământ și care te-a iertat de zeci de ori. Și dacă tu crezi că fericirea ta depinde de a fugi după o umbră de tinerețe, îți doresc drum bun. Dar eu… eu o să învăț să trăiesc din nou.
Și, spre surprinderea lui, am zâmbit.
Pentru că în clipa aceea am înțeles ceva esențial: libertatea lui nu înseamnă sfârșitul meu. Din contră, poate fi începutul meu.
