După divorțul meu, fosta mea soacră mi-a trimis un cadou generos…
Dar o clauză pe care o inclusese m-a făcut să-l refuz. Două luni mai târziu, am văzut-o plângând în parc.
După divorțul de Radu, viața mea s-a împărțit între liniștea forțată și golul lăsat de o familie pe care o iubisem sincer. N-am fost niciodată o noră perfectă, dar m-am străduit să fiu corectă. Fosta mea soacră, doamna Viorica, era o femeie hotărâtă, elegantă și cu un spirit puternic. Deși mă judeca adesea în tăcere, în felul ei mă respecta.
La câteva săptămâni după semnarea actelor, am primit un plic. Înăuntru, o scrisoare scrisă cu un scris ordonat și un pachet mic, legat cu o panglică aurie. Era un lanț de aur cu un pandantiv în formă de inimă — același pe care îl purtase la propria ei nuntă.
Scrisoarea spunea:
„Acesta este darul meu pentru tine, fiindcă ai iubit sincer. Dar dacă îl primești, promite-mi că nu vei mai încerca niciodată să iei legătura cu Radu. Lăsați-vă viețile să curgă separat.”
Am simțit cum inima mi se strânge. Cadoul era generos, plin de simboluri… dar acea clauză — acea condiție rece — m-a făcut să-l închid înapoi în cutie. Nu puteam accepta un dar care venea cu o poruncă. Așa că i-am scris un bilet scurt:
„Vă mulțumesc, dar nu pot primi ceva care mă obligă să rup complet trecutul. Îl păstrez în suflet, nu în bijuterii.”
🌧️ Două luni mai târziu
Era o după-amiază târzie de toamnă. În parc, frunzele se învârteau sub pașii oamenilor, iar eu, cu o cafea în mână, am zărit-o. Stătea pe o bancă, cu o eșarfă subțire la gât și privirea pierdută. Plângea în tăcere, ținând în mână exact cutiuța pe care i-o trimisese poștașul înapoi.
M-am apropiat cu ezitare. Când m-a văzut, a încercat să-și șteargă lacrimile, dar mâinile îi tremurau.
— N-am vrut să te jignesc, a spus ea încet. Doar… am vrut să-l protejez pe el. Credeam că, dacă te desprinzi, o să poți fi fericită mai repede.
— Știu, am răspuns. Dar nu poți proteja pe cineva tăindu-l din inimă.
A oftat adânc, apoi mi-a întins din nou cutia.
— Poate că n-am știut cum să iubesc altfel. Ține-l, dacă vrei. Sau aruncă-l. Dar să știi că te-am respectat mereu.
Am luat cutia, iar în clipa aceea am simțit că toată durerea trecutului se topea puțin. Nu mai era vorba despre un lanț de aur, ci despre o legătură care refuza să moară — aceea dintre două femei unite, cândva, de dragoste pentru același om.
De atunci, port lanțul din când în când, nu ca pe o bijuterie, ci ca pe un memento al iertării. Viața ne leagă în feluri neașteptate, iar uneori, chiar și după un final, mai există loc pentru un început.
