După moartea Marinelei Chelaru, soțul ei a rămas un om frânt. Cu ochii înlăcrimați, voce tremurândă și durerea vizibilă în fiecare gest, a rostit cuvinte care au sfâșiat sufletele celor prezenți: „Era viața mea…”.
Pierderea Marinelei nu a fost doar o tragedie, ci o ruptură profundă în viața unui bărbat care, ani de zile, și-a dedicat viața celei pe care o iubea. Nu era doar soția lui. Era prietena, confidenta, sprijinul din fiecare zi grea.
Printre lacrimi, și-a adunat puterile să vorbească despre ea – cu glasul sfâșiat și inima sfărâmată:
„Nimeni nu știe ce era între noi. Marinela era un suflet cum rar întâlnești… Nu se plângea, nu cerea, doar oferea. Zâmbea, chiar și când suferea. Iar acum… casa e goală. E prea tăcută.”
Povestea lor nu a fost una perfectă, dar a fost una adevărată. Au fost acolo unul pentru celălalt, mai ales în ultimii ani, când sănătatea Marinelei s-a deteriorat, iar proiectele artistice s-au rărit. Ea, cândva o prezență vibrantă pe scenă, a devenit tot mai retrasă, dar acasă era încă „Marinela lui” – femeia care încă făcea glume, care îl lua peste picior și care îi pregătea ceaiul dimineața, chiar și când îi era greu să se ridice din pat.
„Am rămas singur. Nu știu cum o să mai treacă zilele. Nu mai aud vocea ei, nu mai văd zâmbetul… Era viața mea”, a mai spus el, cu privirea pierdută.
Și poate că în acea zi, la capela unde toți veneau să-i aducă un ultim omagiu Marinelei Chelaru, nimeni nu a suferit mai tăcut și mai sfâșietor decât el. Pentru că, dincolo de aplauzele publicului și cuvintele presei, doar el știa cât de mare era golul pe care l-a lăsat în urmă.
