**Durerea unui tată: Igor Cuciuc, devastat de pierderea fiicei sale, Andreea**
Pierderea unui copil este o suferință de neimaginat, o povară pe care niciun cuvânt nu o poate descrie. Este un gol permanent, un abis adânc și de neînțeles pentru cei care nu au trecut printr-o astfel de tragedie. Igor Cuciuc, tatăl Andreei Cuciuc, a oferit o mărturie sfâșietoare despre iubirea nemărginită pentru fiica sa, care s-a stins din viață la doar 17 ani. Cuvintele sale sunt un ecou al durerii și al dorinței imposibile de a întoarce timpul înapoi.
### **„Floarea tatei, iubita mea fiică!” – un strigăt de durere**
*„Nu pot să îmi revin, de ce, Doamne, mi-ai luat fata noastră bună și cuminte la doar 17 ani? Suferința noastră este mare pentru toată viața, nu este leac să ne revenim, Doamne!”* a spus Igor Cuciuc, cu sufletul zdrobit.
Aceste cuvinte răsună ca o încercare disperată de a înțelege o pierdere care nu poate fi justificată. *„Floarea tatei, iubita mea fiică!”* este fraza care definește iubirea nemărginită a unui tată pentru fiica sa. Igor Cuciuc o repetă cu o durere sfâșietoare, ca și cum aceste cuvinte ar putea să umple golul lăsat de plecarea ei.
Pentru orice părinte, copilul reprezintă centrul universului. Atunci când acel univers se prăbușește, sensul vieții devine aproape imposibil de regăsit. Andreea era o adolescentă plină de visuri și speranțe, o tânără care radia bunătate și lumină. Moartea ei lasă în urmă un gol pe care nimeni și nimic nu îl poate umple.
### **Un gol imposibil de umplut**
Pierderea unui copil nu este doar o durere emoțională, ci o traumă existențială. Igor Cuciuc și familia sa trăiesc acum cu un gol imens, resimțit în fiecare colț al casei, în fiecare moment al zilei. Zâmbetul Andreei, râsul ei și prezența ei caldă sunt acum doar amintiri care răscolesc sufletul.
Fiecare fotografie devine o fereastră către un trecut care nu mai poate fi atins. Fiecare sărbătoare sau aniversare este umbrită de absența ei. În fiecare moment care altădată ar fi adus bucurie, familia resimte lipsa profundă a Andreei.
### **Un doliu care nu se încheie niciodată**
Pentru părinți, doliul nu este un proces care se finalizează. Este o rană deschisă care devine parte din viață. Timpul nu vindecă, ci doar învață sufletul să supraviețuiască alături de această durere. Igor Cuciuc se confruntă cu această realitate dureroasă în fiecare zi. Suferința sa devine un companion constant, prezent în fiecare moment.
Andreea era o tânără iubită de toți cei care au cunoscut-o. Prietenii și familia o descriu ca pe o persoană care aducea lumină și bucurie în viețile celor din jur. Absența ei este resimțită nu doar de părinții ei, ci de toți cei care i-au fost alături.
### **O iubire care transcende timpul și spațiul**
Chiar dacă Andreea nu mai este fizic alături de familia ei, iubirea lor pentru ea rămâne nemuritoare. Igor Cuciuc și-a exprimat durerea în fața lumii, nu doar pentru a împărtăși suferința sa, ci pentru a păstra vie memoria fiicei sale. Andreea va rămâne pentru totdeauna „floarea tatei”, iar amintirea ei va continua să inspire și să dăinuie în inimile celor care au cunoscut-o.