**Greva Regală din România (21 august 1945 – 7 ianuarie 1946): O Luptă pentru Democrație și Suveranitate**
Perioada dintre 21 august 1945 și 7 ianuarie 1946, cunoscută în istoriografia românească drept „greva regală”, a fost un moment crucial în lupta pentru suveranitate și democrație în România postbelică. În această perioadă, Regele Mihai I a refuzat să semneze actele guvernului condus de Petru Groza și să primească miniștrii în audiență, marcând o acțiune fără precedent în istoria monarhiei românești. Greva regală a fost o încercare disperată de a contracara influența crescândă a Moscovei și a Partidului Comunist Român asupra guvernului și de a restabili un regim de uniune națională în care să fie reprezentate forțele democratice.
Contextul grevei regale a fost dominat de presiunile externe și de schimbările interne rapide din România postbelică. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România se afla sub o puternică influență sovietică, iar guvernul Petru Groza, instalat în martie 1945 cu sprijinul direct al Moscovei, era văzut ca un instrument al intereselor sovietice și al comuniștilor români. Această realitate a fost percepută ca o amenințare directă la adresa independenței și suveranității țării, precum și a valorilor democratice pe care Regele Mihai I încerca să le mențină.
În fața refuzului regelui de a colabora cu guvernul Groza, situația politică din România a devenit extrem de tensionată. Regele Mihai I spera ca prin greva regală să forțeze demisia guvernului și să deschidă calea pentru formarea unui guvern de uniune națională, în care să fie reprezentate toate forțele politice democratice din țară, inclusiv Partidul Național Țărănesc (PNȚ) și Partidul Național Liberal (PNL). Această acțiune era menită să asigure un echilibru politic și să împiedice monopolul comunist asupra guvernului și al statului.
Refuzul Regelui de a semna actele guvernamentale și de a legitima astfel guvernul Groza a fost o acțiune simbolică, dar puternică, de contestare a legitimității unui regim perceput ca fiind impus din exterior și nedemocratic. Greva regală a fost un apel la rezistență și un semnal adresat atât românilor, cât și comunității internaționale cu privire la dorința de a păstra un stat suveran și democratic. Acest gest de nesupunere nu a fost lipsit de riscuri, întrucât Regele se confrunta cu o presiune tot mai mare din partea forțelor comuniste susținute de Uniunea Sovietică.
În cele din urmă, criza politică a fost rezolvată în ianuarie 1946, când, sub presiunea internațională și ca urmare a negocierilor, guvernul Groza a acceptat să includă câte un ministru din partea PNȚ și PNL. Această concesie a fost suficientă pentru a obține recunoașterea formală a guvernului de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. În ciuda acestei mici victorii, greva regală nu a reușit să schimbe fundamental cursul politic al României, care rămânea sub controlul tot mai strict al comuniștilor și al influenței sovietice.
Regele Mihai I a continuat să lupte pentru păstrarea unei forme de guvernare democratică și suverană, însă eforturile sale au fost subminate de contextul geopolitic dominat de puterea sovietică în Europa de Est. Procesul de comunizare a României a avansat rapid, cu eliminarea treptată a opoziției politice și a oricăror elemente care ar fi putut amenința controlul comunist asupra statului. Presiunile asupra monarhiei au crescut constant, iar Regele Mihai I a fost supus unor constrângeri tot mai mari din partea regimului comunist.
Apogeul acestor presiuni a fost atins la 30 decembrie 1947, când Regele Mihai I a fost forțat să semneze un act de abdicare, într-o manieră neconstituțională și sub amenințarea violenței. Abdicarea a fost prezentată de regimul comunist ca o „alegere voluntară”, însă în realitate a fost rezultatul unei campanii de intimidare și șantaj. Acest act a marcat sfârșitul monarhiei în România și instaurarea Republicii Populare Române, sub controlul total al Partidului Comunist Român.
Abdicarea Regelui Mihai I a fost un moment de mare tristețe și dezamăgire pentru mulți români, care vedeau în el un simbol al continuității și al rezistenței împotriva dictaturii comuniste. Cu toate că Regele a încercat să folosească poziția sa pentru a proteja interesele naționale și a menține o cale democratică pentru România, circumstanțele internaționale și dominația sovietică au făcut imposibilă realizarea acestor obiective.
În concluzie, greva regală din 1945-1946 a fost una dintre ultimele încercări de a salva democrația în România într-o perioadă de tranziție extrem de dificilă. Deși Regele Mihai I nu a reușit să împiedice comunizarea țării, acțiunile sale au demonstrat curaj și devotament față de valorile democratice și suverane ale României. Evenimentele din această perioadă rămân un capitol important în istoria României, reflectând lupta pentru libertate și suveranitate în fața unor forțe externe copleșitoare. Monarhia română, prin gesturile și eforturile Regelui Mihai I, a lăsat o moștenire de rezistență și loialitate față de poporul român, chiar și în fața unor circumstanțe care păreau insurmontabile.