Bună ziua,
Mă numesc Maria, am 53 de ani. Sunt căsătorită de 32 de ani și avem împreună două fete, astăzi adulte, care nu mai locuiesc cu noi. Relația cu soțul meu a început frumos — primii 15 ani au fost buni, cu mici probleme firești, ca în orice familie.
Apoi viața ne-a pus în genunchi. În 1995, din cauza unui împrumut la bancă, am pierdut apartamentul în care locuiam. Cu doi copii mici, am fost nevoiți să ne mutăm la părinții mei. Trei ani mai târziu, soțul a plecat la muncă în Franța, iar după un timp am plecat și eu, lăsând fetele în grija bunicilor. Am muncit amândoi, iar după doi ani de sacrificii, am reușit să cumpărăm o casă.
Dar casa era departe de părinți, iar pentru că fetele erau mici și aveau nevoie de mine, am fost nevoită să mă întorc în România, în timp ce soțul a rămas la muncă în străinătate. De atunci, am început să trăim o viață în două lumi diferite, cu vizite rare și telefoane reci.
Acolo, departe de casă, în viața soțului meu a apărut o altă femeie. A devenit un om străin, se purta urât chiar și cu fetele, nu mai dorea să ne vadă. Pentru mine și pentru fiica mea cea mică — care îl iubește și acum foarte mult — a fost un șoc imens. Eu m-am prăbușit psihic. Nu mai mâncam, nu mai dormeam. Simțeam că viața mea s-a rupt în două, iar eu rămăsesem blocată în mijloc, neputincioasă.
Anii au trecut. Mi-am găsit un loc de muncă și am încercat să mă ridic pas cu pas. Într-o zi, soțul meu a rămas fără serviciu și fără bani, iar fetele m-au rugat să-l primim acasă. L-am primit. L-am iertat. Dar nu s-a schimbat. A continuat să mă înșele, iar eu aflam de fiecare dată, pentru că nici nu se mai străduia să ascundă.
Apoi s-a liniștit o vreme. Până a plecat în Africa. Acolo a găsit, desigur, o altă femeie — de 24 de ani, mai tânără decât fiicele noastre.
Astăzi lucrează iarăși în Franța. Vine acasă lunar, iar acum are altă amantă, mai mică cu 20 de ani decât el. Eu am aflat, el neagă.
Am 32 de ani de căsnicie, plini de amintiri, sacrificii, trădări și durere. Sunt la o vârstă la care nu mai vreau războaie, dar nici nu mai suport umilința. Încă îl iubesc într-un fel, dar parcă nu mai e omul cu care m-am căsătorit.
Vă rog, spuneți-mi ce să fac? Să continui să trăiesc lângă el, prefăcându-mă că nu văd? Să pun capăt unei căsnicii care m-a rănit de atâtea ori, dar care este, totuși, viața mea de o viață? Sau să amân mereu decizia, sperând că poate, într-o zi, se va schimba?
💬 Răspuns posibil (cu blândețe, nu ca verdict):
Maria, în tot ce ai povestit există un fir roșu clar: tu ai fost loială, ai sacrificat, ai sperat, iar el, de mai multe ori, a ales altceva. Aici nu mai e vorba de greșeli trecătoare, ci de un tipar care te rănește constant. Nu poți forța pe nimeni să fie fidel, să fie prezent, să respecte — dar poți alege să te respecți pe tine.
Ai dreptul la liniște, la demnitate, la viață fără minciună. Uneori divorțul nu înseamnă că ai renunțat, ci că ai ales să nu te mai distrugi în tăcere.
Dar decizia finală îți aparține, și ea nu trebuie luată în grabă. Poți discuta cu fetele tale, poți cere ajutorul unui psiholog sau consilier de cuplu, dacă mai există ceva de salvat. Dar dacă nu mai există încredere, nici dragoste reală, ci doar obișnuință și umilință, răspunsul începe să se contureze singur.
