Ce înseamnă, de fapt, avertismentul Comisiei Europene
Declarațiile ministrului interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, arată că reforma salarizării din sectorul public a ajuns într-un punct sensibil. Discuția nu se mai referă doar la cât ar trebui să câștige diferitele categorii de angajați la stat, ci mai ales la cât își permite România să cheltuiască permanent cu salariile bugetarilor.
Cele 12 miliarde de lei reprezintă limita maximă avută în vedere pentru creșterea anvelopei salariale. Asta nu înseamnă însă că România dispune automat de acești bani. Pentru ca majorările să poată fi aplicate, trebuie stabilit de unde provin resursele și dacă respectivele cheltuieli pot fi susținute și în anii următori.
Aici intervine principala problemă. Un salariu majorat nu reprezintă o cheltuială punctuală, ci una care se repetă în fiecare lună și care poate crește în timp prin contribuții, sporuri, pensii și alte drepturi calculate în funcție de veniturile salariale. De aceea, o creștere importantă a fondului de salarii poate pune presiune pe buget pe termen lung.
De ce este important ratingul de țară
Avertismentul privind ratingul de țară este unul important deoarece România este deja într-o situație fiscală dificilă. Dacă statul își mărește foarte mult cheltuielile permanente fără să aibă venituri suficiente pentru a le acoperi, investitorii și instituțiile de evaluare financiară pot considera că riscul economic al României a crescut.
Un rating mai slab poate însemna, în timp, costuri mai mari pentru împrumuturile statului. Iar România are nevoie constantă de finanțare pentru acoperirea deficitului bugetar și pentru refinanțarea datoriilor existente.
Prin urmare, problema nu este doar dacă există bani pentru majorările salariale în anul în care legea intră în vigoare. Întrebarea esențială este dacă România va putea suporta această cheltuială și peste doi, trei sau cinci ani, fără să creeze dezechilibre suplimentare.
De ce este important PNRR
Există și o a doua miză: reforma salarizării este legată de un jalon din PNRR. Asta înseamnă că România trebuie să demonstreze că reforma respectă anumite principii și angajamente asumate.
Prin urmare, guvernul nu poate construi pur și simplu o lege care să ofere cele mai mari creșteri salariale posibile. Proiectul trebuie să fie în același timp acceptabil pentru angajați, suportabil pentru buget și compatibil cu angajamentele asumate față de Comisia Europeană.
De aici vine și formularea lui Pîslaru potrivit căreia este nevoie de o variantă „echilibrată”. Practic, autoritățile încearcă să găsească punctul în care pot îmbunătăți veniturile anumitor categorii de bugetari fără ca reforma să devină atât de costisitoare încât să afecteze echilibrul fiscal.
Cine poate fi avantajat și cine poate fi dezavantajat
Una dintre cele mai dificile probleme este diferența dintre diversele familii ocupaționale din sectorul public. Sănătatea și educația sunt domenii în care presiunea pentru salarii mai bune este foarte mare, însă există și numeroase alte categorii de angajați care vor considera că trebuie să beneficieze de aceeași reformă.
Dacă resursele sunt limitate, guvernul trebuie să decidă unde sunt prioritare majorările și unde acestea trebuie amânate sau limitate.
Tocmai de aceea, o lege a salarizării unitare nu este doar o formulă matematică prin care se stabilesc salarii. Ea presupune o serie de decizii politice: cine primește mai mult, cine primește mai puțin, cât de repede se ajunge la noul nivel salarial și cât de mult poate suporta bugetul.
De ce nu a fost „respinsă” legea
Un alt element important este clarificarea făcută de ministru cu privire la poziția Comisiei Europene.
Afirmația că „Bruxelles-ul a respins legea salarizării” ar fi, în acest moment, exagerată. Potrivit explicațiilor lui Pîslaru, nu exista încă un proiect final pe care Comisia să îl fi respins.
Ceea ce s-a întâmplat este mai degrabă un avertisment: dacă forma finală a reformei presupune o creștere salarială prea mare, dacă generează dezechilibre bugetare sau depășește anumite limite convenite, România poate avea probleme atât din perspectiva sustenabilității fiscale, cât și a îndeplinirii jalonului din PNRR.
Miza politică
Discuția are și o importantă componentă politică. Liderii partidelor trebuie să decidă dacă susțin o variantă mai generoasă a reformei, cu beneficii mai mari pentru angajații din sectorul public, sau una mai prudentă, care să protejeze situația bugetară.
Pentru guvern, problema este cu atât mai complicată cu cât o reformă salarială produce efecte vizibile imediat pentru milioane de oameni, în timp ce riscurile fiscale apar mai ales în timp.
O majorare salarială este ușor de prezentat ca un câștig pentru angajați. Mult mai dificil este să explici că aceeași majorare trebuie finanțată în fiecare an și că, dacă veniturile statului nu cresc suficient, diferența poate însemna deficit mai mare și datorie publică suplimentară.
În concluzie
Disputa din jurul legii salarizării nu este, în fond, despre existența sau inexistența banilor pentru o singură majorare. Este despre limita până la care România își poate permite să-și crească permanent cheltuielile cu personalul bugetar.
Cele 12 miliarde de lei reprezintă o limită importantă, dar adevărata provocare este găsirea finanțării și distribuirea acestei sume astfel încât reforma să fie considerată sustenabilă. Guvernul trebuie să găsească un compromis între a răspunde revendicărilor salariale, a respecta angajamentele europene și a evita o deteriorare suplimentară a situației fiscale.
Cu alte cuvinte, Comisia Europeană nu pare să fi spus „nu” reformei salarizării, ci „atenție la cât costă și la modul în care este finanțată”. Iar pentru România, diferența dintre o reformă salarială ambițioasă și una prea costisitoare poate deveni esențială pentru deficit, credibilitatea financiară și banii europeni.