„Soțul m-a abandonat cu tripleți nou-născuți”. Peste ceva ani l-am întâlnit din întâmplare – Povestea zilei
Când am aflat că voi avea tripleți, am plâns de bucurie și de teamă în același timp. Eram tânără, căsătorită de doi ani, și credeam că viața mea e așezată. Soțul meu, Radu, părea încântat la început. Spunea că „vom avea o casă plină de râsete”. Dar, pe măsură ce sarcina avansa, entuziasmul lui s-a stins.
După naștere, când m-am întors acasă cu trei suflete mici și firave în brațe, Radu a devenit un străin. Dormea pe canapea, ieșea tot mai des, și într-o zi, pur și simplu… a plecat. Fără un cuvânt, fără un adio. Mi-a lăsat o hârtie rece: „Nu pot. Îmi pare rău.”
Am rămas singură, cu trei copii care plângeau și o inimă sfâșiată. Au fost ani grei, în care am învățat să fiu mamă, tată, prieten și sprijin. Mă trezeam la 5 dimineața, mergeam la muncă, iar seara adormeam cu unul în brațe și ceilalți doi lângă mine.
Dar timpul a trecut, iar tripleții mei au crescut frumos — trei minuni care îmi dădeau puterea să merg mai departe.
După mai bine de un deceniu, într-o zi, într-un supermarket aglomerat, l-am văzut pe Radu. Am rămas nemișcată. El m-a privit lung, cu ochii umezi.
— „Sunt ai noștri?”, a întrebat, uitându-se la copiii care semănau izbitor cu el.
— „Da”, i-am răspuns simplu. „Dar ei nu te cunosc.”
A vrut să spună ceva, dar n-a mai avut cuvinte. A plecat din nou — de data asta, cu capul plecat, nu cu ușa trântită.
În seara aceea, m-am uitat la copiii mei și am simțit, pentru prima dată, liniște. Nu mai aveam nevoie de explicații, de regrete sau de întoarceri. Aveam tot ce conta: dragostea lor.
„Poți pierde un om, dar nu și rostul vieții tale. Eu mi l-am găsit în zâmbetul lor.”
